După terminarea școlii elementare în satul natal, își va continua studiile în Colegiul Reformat din Cluj-Napoca și se va înscrie în Colegiul de Pedagogie din Sfântu Gheorghe, dar diploma de pedagog o va obține în Cluj. Între 1946 și 1950 a lucrat ca dascăl la Viștea. În 1951, a fost admis la Școala Superioară de Muzică, unde l-a avut ca dascăl și pe Jagamas János. Mentorul său l-a îndemnat să își continue în mod conștient activitatea de culegător de folclor, începută deja ca elev de școală primară și sprijinită acum, în cadrul universității clujene, și de cursurile de etnografie ale lui Gunda Béla.
Deja primii ani de comunism i-au prevestit viața zbuciumată de mai târziu. Familia sa a fost trecută pe lista chiaburilor, astfel încât, în 1955, și-a pierdut statutul de student al Școlii Superioare de Muzică. Datorită devotamentului și curiozității sale profesionale, precum și pe baza diplomei sale pedagogice, a ajuns ca dascăl în Moldova, într-un sat ceangăiesc de lângă Bacău, la Lespezi. Aici a avut ocazia să cunoască tradițiile ceangăilor din Moldova și, după ce a recunoscut semnele politicii de românizare forțată în regiune, s-a dedicat cu pasiune culegerii muzicii populare tradiționale, vocale și instrumentale, respectiv a tradițiilor maghiarilor din diaspora de la est de Carpați.
În 1957, educația în limba maghiară a fost interzisă în satele ceangăiești din Moldova. Cu toate acestea, Kallós nu s-a putut despărți de această regiune, astfel încât, timp de aproape 8 ani, și-a asumat să lucreze în exploatarea forestieră, în valea Ghimeșului. În acești ani i-a cunoscut pe colegii săi cercetători și viitori prieteni de nădejde, Martin György și Andrásfalvy Bertalan, cu care a cutreierat împreună, până la sfârșitul vieții sale, întreaga Transilvania, și mai ales satele Câmpiei Transilvanei și ale regiunii Călatei, pentru a înregistra cunoașterea și tradițiile, încă vii în viața cotidiană rurală, ale dansatorilor, muzicienilor și cântăreților.
Volumele culegerii sale de balade populare, de o valoare unică, au început să apară regulat, începând din anii ´70, fără să pună însă capăt hărțuirii sale de către autorități.
Astfel, Kallós Zoltán a ajuns să se bucure de roadele muncii sale abia după schimbările din decembrie 1989, respectiv în urma facilitării trecerii graniței. În această perioadă mai liniștită a început să își sistematizeze colecția și să publice materialul sonor. Fundația sa, înființată în 1992, rămâne până astăzi organizatoarea și susținătoarea unei game vaste de activități dedicate conservării tradițiilor, susținătoarea cauzei ceangăilor din Moldova și instituția de bază a educației copiilor maghiari din diaspora Câmpiei Transilvaniei.
În recunoașterea activității sale de o viață, a fost distins pentru prima dată în 1990, cu premiul Életfa („Arborele Vieții”). Începând din acest an, recunoașterea primită din partea statului maghiar a fost permanentă, premiul Kossuth (1996), distincția „Corvinul cu lanț” (2001), Marele premiu Kossuth și premiul Europa Nostra (ambele primite în 2017) fiind cele mai importante distincții.
Etnograful Kallós Zoltán a fost cel care a realizat cea mai importantă culegere de muzică populară tradițională în spațiul lingvistic maghiar. O parte din culegerile sale au fost antologizate pe discuri audio. Înregistrările de arhivă au fost editate și publicate sub forma mai multor serii de materiale sonore. Deși el însuși spunea despre sine: „nu sunt cântăreț de muzică populară, ci doar un iubitor al cântecului popular maghiar tradițional”, i-au apărut două discuri audio și ca solist. În paralel, Kallós a devenit consultantul de specialitate al mai multor filme etnografice și cântărețul îndrăgit al festivalurilor de muzică populară.
Printre numeroasele sale merite se numără și faptul că a fost unul dintre inițiatorii mișcării caselor de dansuri populare (táncház) din Transilvania și din Ungaria, respectiv organizatorul mai multor tabere de muzică și de dansuri populare. Influența sa ca educator este extraordinară, întrucât, pe parcursul mai multor decenii, a reușit să popularizeze arta populară maghiară într-un cerc extraordinar de larg, mai ales în rândul tinerilor. Sfaturile sale profesionale și personale au orientat mai multe generații spre cariera de muzician, dansator popular sau etnograf.
În 14 februarie 2018, am pierdut, în persoana sa, cel mai important cercetător al folclorului muzical maghiar, tatăl mișcării táncház din Transilvania și „bunicul” mai multor sute de copii din Câmpia Transilvaniei. Viața sa lungă și plină de rezultate, activitatea sa exemplară nu numai că deschide o cale de urmat, ci ne dă și puterea necesară nouă, tuturor celor pe care i-a lăsat în urmă: familiei sale și colegilor săi, mai tineri sau mai vârstnici. Întreg parcursul vieții sale dovedește faptul că munca constantă își aduce întotdeauna roadele sale. Între timp însă, ne amintim cu inima îndurerată, dar și povestim cu veselie despre nea Zoli al nostru, al tuturor.